Istoria maionezei

În timp ce unii istorici culinari observă că un amestec de maioneză din ulei de măsline și ou a fost consumat de vechii egipteni și romani, maioneza pe care o cunoaștem astăzi – o emulsie de ulei, ou și suc de lămâie și / sau oțet, plus condimente – a fost dezvoltată de unul dintre marii bucătari din Franța.

Înainte ca sosul numit maioneză să apară în cărțile de bucate franceze în secolul al XVIII-lea, mai multe versiuni de sosuri similare existau în Spania și în Franța.

Se crede că maioneza a fost inventată în 1756 de bucătarul francez al Ducelui de Richelieu, când acesta i-a bătut pe britanici la Port Mahon din insula spaniolă Minorca. Când pregătea sărbătorirea victoriei, din cauză că nu a avut smântână pentru sosul din smântână și ouă, bucătarul a folosit ulei de măsline. Mulțumit de rezultatul obținut acesta a numit noul sos „Mahonnaise” în cinstea victoriei Ducelui.

Alți istorici culinari insistă însă că sosul era o specialitate a unui oraș francez numit Bayonne și a fost numit baioneză, care ulterior a fost modificat în maioneză. Grimod de La Reyniere, gastronom și unul dintre primii critici culinari, a respins povestea „mahonezei” susținând că nu ar fi putut proveni de acolo, deoarece Port Mahon „nu este cunoscut pentru mâncarea bună”.

În anii săi de debut, marele bucătar francez Marie-Antoine Carême (1784-1833), fondatorul conceptului “haute cuisine” a ușurat rețeta originală amestecând uleiul vegetal și gălbenușurile de ou într-o emulsie. Rețeta sa de magnonnaise a devenit faimoasă în toată Europa și, ulterior, în Statele Unite și în toată lumea.

Acest sos servește ca bază a zeci de variante, cum ar fi maioneza verte (cu ierburi verzi), sosul rémoulade (cu hamsii, murături și capere), sos aïoli (o maioneză provensală aromată cu mult  usturoi)  și dressinguri pentru salate.

Această pagină web folosește cookie-uri pentru a îmbunătăți experiența de navigare și a asigura funcționalițăți adiționale.